Avocatul român ajuns profesor de regie la Universitatea Columbia, SUA: „În America, dacă îţi dă cineva un dolar să faci un film, vrea doi înapoi“

Absolvent de Drept în România şi avocat de Penal, Bogdan Apetri a ştiut de mic copil că vrea să facă filme. La 25 de ani, a plecat în SUA să studieze la una dintre cele mai bune universităţi pentru cinematografie - „Columbia”, unde, după ce a realizat primul său film, i s-a propus să predea. Bogdan Apetri povesteşte ce înseamnă să faci un film peste Ocean şi cum îşi concepe peliculele.

Având deja în palmares premiul FIPRESCI, oferit de juriul Federaţiei Internaţionale a Criticilor de Film pentru filmul „Neidentificat“, Bogdan Apetri, aflat la TIFF 2021, a primit vestea că noul său film, „Miracol“, a fost selecţionat la Festivalul Internaţional de Film de la Veneţia. Cele două filme fac parte dintr-o trilogie, al cărei liant este Piatra Neamţ, localitatea natală a regizorului.

Apetri a povestit pentru „Weekend Adevărul“ cum a ajuns un absolvent de Drept să predea regie la Universitatea din Columbia, una dintre cele mai prestigioase instituţii de educaţie cinematografică. Cu toate că a ştiut dintotdeauna că vrea să facă film, a amânat momentul, spunând că avea nevoie să mai „crească un pic ca om“ pentru a deveni regizor. Timp de doi ani a lucrat ca avocat de drept penal, experienţă pe care a folosit-o în multe dintre filmele sale.

„Weekend Adevărul“: Filmul „Neidentificat“, alături de „Miracol“, care a fost selecţionat la Festivalul Internaţional de Film de la Veneţia, face parte dintr-o trilogie. Care este liantul acestor filme? 

Bogdan Apetri: Liantul este universul unui oraş pe care îl ştiu foarte bine, pentru că ştiu foarte bine două oraşe: unul foarte mic, Piatra Neamţ, şi unul foarte mare, New York. Când vin la Piatra Neamţ, mă reconectez imediat, nu contează că am plecat de 20 de ani – ştiu oamenii. Când am ajuns la New York, m-a frapat faptul că mă uitam la oameni pe stradă şi nu ştiam unde să-i pun, nu ştiam cine sunt şi ce gândesc. În schimb, la Piatra Neamţ, cu o singură privire, mă uit la cineva şi ştiu cum este, de unde vine, ce gândeşte. Bineînţeles, asta este o chestie de suprafaţă, dar pentru mine a contat că ştiu foarte bine universul acestui oraş mic, pe care nici nu îl numesc în film – nu apare nicăieri informaţia conform căreia ar fi vorba despre Piatra Neamţ. În trilogie este un oraş mic, care a apărut în primul film, „Neidentificat“, şi în al doilea, „Miracol“, şi urmează să apară şi în al treilea film pe care îl voi face în doi ani, nu ştiu încă cum se va numi. Poveştile primelor două filme sunt separate, la fel va fi şi a treia. Există puncte comune – sediul poliţiei şi anumite locaţii, la fel şi anumite personaje. Nu vreau să forţez trilogia, pentru că nu e bine. Vreau ca poveştile să fie separate, să nu trebuiască să vezi un film ca să-l înţelegi pe celălalt. Dar când te uiţi la ele, dacă te vei uita vreodată la ele pe rând, o să vezi personajele secundare dintr-un film devenind personaje principale în celălalt şi viceversa. Câteodată, unele personaje vor apărea în fundal, dau mâna cu un altul sau fac anumite chestii. În „Miracol“ sunt personaje din „Neidentificat“ care apar în anumite scene ca nişte fantome aproape. Pe de altă parte, nu vreau să forţez anumite personaje – dacă nu au loc în al treilea film e foarte bine, dacă au loc, e la fel de bine.

Bogdan Apetri a obţinut premiul FIPRESCI, oferit de juriul Federaţiei Internaţionale a Criticilor de Film pentru filmul „Neidentificat“, la TIFF 2021. FOTO: TIFF

- Încercaţi să aduceţi un tribut oraşului natal care este liantul trilogiei?

Nu neapărat. Pur şi simplu mă simt confortabil să filmez în oraşul natal. Am filmat şi scurtmetraje studenţeşti acolo, pe când eram la Columbia University – filmul care a reprezentat lucrarea mea de diplomă a fost făcut la Piatra Neamţ. În plus, mă ajută şi la găsirea locurilor unde voi filma. Eu scriu scenariul la New York şi nu e nevoie să mă deplasez în Piatra Neamţ pentru a găsi locaţiile de filmat, deoarece le am în capul meu. În perioada comunismului, când nu era nimic de făcut, în fiecare zi ieşeam cu părinţii şi mergeam undeva în judeţul Neamţ. Ziceam „Hai să mergem la iarbă verde“ şi mergeam. Ajuta faptul că aveam mulţi munţi în jur. Aşa am ajuns să ştiu judeţul foarte bine, nu doar oraşul Piatra Neamţ, ci şi locurile dimprejur. În „Miracol“, de exemplu, avem foarte multe locuri din afara oraşului, la mănăstiri, în natură. 

- De obicei, regizorul îşi alege singur locurile de filmare sau are nevoie de ajutor?

De obicei, regizorul lucrează împreună cu „location scouterul“ pentru alegerea locurilor de filmare. Regizorul stabileşte nişte parametri ale acestora şi location scouterul le găseşte. Am folosit întotdeauna şi un astfel de specialist să mă ajute. Eu cred întotdeauna că mintea unui regizor este limitată, la fel ca a oricărui om. Ca regizor ai anumite idei, dar trebuie să fii deschis la ce spun ceilalţi, pentru că pierzi foarte multe dacă nu asculţi ce spun operatorul, băiatul care împinge căruţul de traveling sau secretarul de platou. Eu nu cred în teoria autorului, ci în colaborare. Eu încerc tot timpul să invit lumea în film. Dacă eşti deschis procesului, se întâmplă lucruri foarte bune. 

New York, între urban şi sălbăticie

- Cunoaşteţi foarte bine două oraşe, Piatra Neamţ şi New York, aşa cum spuneaţi mai înainte. Cât de bine aţi ajuns să cunoaşteţi New York-ul în cei 20 de ani în care aţi locuit acolo şi ce vă place la acest oraş? 

Am ajuns să îl cunosc foarte bine, la fel şi împrejurimile. Stau acolo şapte, opt luni pe an, când predau la Universitatea Columbia – este o slujbă foarte, foarte bună pentru un regizor, deoarece predai două zile pe săptămână câte trei ore, deci e un program incredibil de lejer. În zilele libere pot monta, pot scrie şi ies des pentru că îmi place natura. New York-ul e foarte ofertant: ai oceanul, ai râul Hudson, ai munţii. Iei trenul şi într-un sfert de oră eşti în sălbăticie. 

- Aţi explorat şi viaţa culturală a New York-ului?

Da, dar din păcate, în ceea ce priveşte filmul, New York-ul decade din ce în ce mai mult. În anii ’60 se spunea că Parisul şi New York-ul sunt cele mai bune oraşe pentru film din lume. Dar de când am venit eu, bineînţeles şi dinainte, se precipită rău lucrurile, se închid tot felul de cinematografe, iar Hollywoodul, cu filmele lui block-buster, acaparează scena cinematografică. Mai există şi Festivalul Sundance, care însă devine din ce în ce mai nişat.

Atât de veche era pasiunea pentru cinema, astfel încât nu mi-am pus niciodată întrebarea „De ce vreau să fac film?“. Mai degrabă m-am întrebat despre ce este cinema-ul şi ce filme vreau să fac.

Imagine din filmul „Neidentificat”. FOTO: Arhiva „Neidentificat”

„În regie explorezi natura umană“

- Aţi absolvit Dreptul şi chiar aţi practicat avocatura. Cum aţi ajuns din această postură să predaţi la una dintre cele mai prestigioase universităţi din lume pentru cinematografie, Columbia?

 

De mic am vrut să fac film, de la 14 ani. Nu ştiam ce face regizorul sau operatorul, dar mă atrăgea foarte mult cinemaul. Atât de veche era pasiunea pentru cinema, astfel încât nu mi-am pus niciodată întrebarea „De ce vreau să fac film?“. Mai degrabă m-am întrebat despre ce este cinema-ul şi ce filme vreau să fac. Eu am ştiut de la început că nu vreau să fiu avocat, dar m-am gândit că nu puteam să fac regie la 18-19 ani, pentru că la acea vârstă tot ce poţi să faci este să imiţi. Am zis că nu e bine să merg la 19 ani la şcoala de regie şi să-i imit pe alţii. M-am gândit să fac o facultate normală şi apoi, la 22 de ani, să mă apuc de regie – asta am şi făcut. Am făcut Dreptul la Iaşi, care a fost o facultate uşoară, în care absolut în fiecare zi eram la cinema, la Dacia, la Copou, la Victoria, mai era Republica foarte aproape. În Copou, chiar lângă căminul meu studenţesc, se afla un centru cultural francez, unde stăteam ore întregi şi citeam cărţi de film. Am găsit manuale de la o universitate celebră din Franţa, care, cumva, au ajuns la Iaşi. Ştiu că o carte am citit-o şi de cinci ori. Când am ajuns la Universitatea din Columbia am fost uimit de faptul că aveau zeci de mii de cărţi de film, inclusiv în limba română. Cred că vreo trei-patru luni nu am mai citit altceva decât cărţi de film, copleşit fiind de câte opţiuni aveam. Acesta a fost planul meu: hai să cresc un pic ca om, pentru că şi regizorul e un om şi, până la urmă, cu cât eşti mai în vârstă, cu atât eşti un regizor mai bun, deoarece în regie explorezi natura umană. 

 

- Când aţi pornit spre America?

Am plecat la vreo 24 de ani la Universitatea din Columbia, dar nu mi-au dat viză de la Ambasada Americană, nu mai ştiu exact de ce. Astfel, a trebuit să practic avocatura un an şi am ales Dreptul Penal, pentru că nu am vrut să fac chestii mai plictisitoare pentru mine cum ar fi divorţurile sau cauzele civile. Această experienţă mi-a dat posibilitatea să întâlnesc oameni de absolut toate facturile, pe care nu i-aş fi întâlnit în alt context şi care m-au ajutat inclusiv la realizarea celor două filme din trilogie. Cunoşteam poliţişti, ştiam cum vorbesc, cum se comportă. Mergeam la 12:00 noaptea la anumiţi clienţi care aveau nevoie de avocat din oficiu şi ştiu cum vorbesc avocaţii, cum beau cafeaua. Multe replici, povestioare din filme sunt exact întâmplările, replicile şi ticurile verbale ale poliţiştilor sau ale avocaţilor din realitate. Uneori, mă gândesc că poate era bine să încep mai repede cu regia, dar cred că, totuşi, e mai bine aşa, pentru că la Columbia te ia de la zero şi acceptă studenţi din toate domeniile – poate cineva care a făcut istorie, cineva care a fost avocat sau cineva din Mexic care a lucrat în producţia de reclame. 

 

Coleg cu foştii profesori

- Cum aţi ajuns de la stadiul de student la Columbia, la cel de profesor? 


După ce am terminat filmul „Periferic“ m-am întors la New York şi mi s-a oferit posibilitatea să predau cu jumătate de normă – aveam o singură oră pe semestru – apoi, un profesor a ieşit la pensie şi s-a dat un concurs, pe care eu l-am câştigat. Am ajuns în situaţia în care sunt coleg cu foştii mei profesori, sunt în birou cu profesorii mei de regie. 


- Vă place munca la catedră? 


Îmi place foarte mult să predau pentru că, în principal, nu-mi acaparează din timp, dar şi că studenţii sunt foarte serioşi aici. Am mai predat şi la alte universităţi şi, de cele mai multe ori, cu studenţii nu faci treabă. La Columbia este altfel, pentru că este foarte costisitoare şi studenţii sunt obligaţi să facă treabă, sunt foarte serioşi şi niciodată nu mă confrunt cu probleme de genul că cineva nu vrea să facă asta. Sunt foarte serioşi şi merge uşor să predai, pentru că tot timpul studenţii vin în întâmpinarea ta. Lucrul acesta mă ţine foarte tânăr sufleteşte pentru că există o diversitate extrem de mare.


Eu cred întotdeauna că mintea unui regizor este limitată, la fel ca a oricărui om. Ca regizor ai anumite idei, dar trebuie să fii deschis la ce spun ceilalţi, pentru că pierzi foarte multe dacă nu asculţi ce spun operatorul, băiatul care împinge căruţul de traveling sau secretarul de platou. Eu nu cred în teoria autorului, ci în colaborare.

Premiera filmului „Neidentificat” a avut loc la TIFF.20. FOTO: TIFF

„Vreau să explorez natura umană într-un mod interesant, nu neapărat realist“

- Se spune că regizorii români fac prea puţine filme de public şi prea multe filme de artă pentru festivaluri. Ce părere aveţi despre aceasta şi cum vă poziţionaţi filmele?


Eu îmi poziţionez filmele fără să mă gândesc la chestia asta. Sunt regizori foarte aplicaţi pe chestia asta şi gândesc: „Uite, vreau să fac un film de artă“. Eu fac un film pe care, în mod clar, aş vrea să îl văd ca spectator şi asta vine de la scris, de la alegerea actorilor, probabil vine şi de la montaj. În toate fazele simt chestia asta, încerc să mă dedublez într-un fel şi încerc să gândesc cum va reacţiona publicul. Asta nu înseamnă că vreau să fac un film comercial. Eu vreau să fac un film în care publicul simte, un film de care publicul să fie interesat. Unii spun că peliculele mele sunt la jumătatea distanţei între filmul comercial şi filmul de artă, dar eu nu gândesc niciodată în termenii respectivi ci, pur şi simplu, vreau să fac un film. E un pericol mare să te gândeşti „Vreau să fac un film de artă“, deoarece poate filmul te trage în altă parte. De exemplu, la „Neidentificat“, dacă mă gândeam că vreau să fac un film poliţist în thriller, făceam un film de gen, un thriller poliţist – ajungeam să fac o pastişă după filmele poliţiste americane. Filmul, însă, porneşte ca un thriller, dar e un film absolut de personaj – un poliţist din Piatra Neamţ, şi am întâlnit astfel de poliţişti, nu neapărat ca cel din film, care e un exemplu dus la extrem. Eu chiar nu mă gândesc la succesul pe care o să îl aibă la public – producătorii sau agenţii de vânzări fac acest lucru. Eu mă gândesc: „Uite, vreau să fac un film pe care eu aş vrea să îl văd şi vreau să fiu interesat de la prima la ultima scenă“. Eu sunt curios să înţeleg, să explorez natura umană, dar într-un mod interesant, nu neapărat într-un mod realist. 


- Este mai uşor să produci un film în America decât în România? 


Sunt procese foarte diferite. În America, totul este privat, nu este absolut nicio formă de ajutor de stat sau publică – de la cine iei un dolar se aşteaptă să vii cu doi. Există astfel o presiune foarte mare pentru regizori de a face un film cu succes la public. În America, filmul este un obiect comercial. Şi în sistemul european există un anumit tip de cenzură, pentru că sunt anumite tipuri de poveşti care au succes la finanţarea din partea CNC (Centrul Naţional al Cinematografiei).  


- Cum vedeţi România după 20 de ani petrecuţi în SUA?


S-a schimbat enorm de când am plecat, în 2011. Eu, în sufletul meu, m-am simţit foarte izolat în New York, simţeam că am plecat în partea cealaltă a globului, în pampasul argentinian sau în Noua Zeelandă. Acum, lumea s-a făcut mică şi pentru mine. Pot să sar în avion aproape ca în autobuz şi să vin în România. Acum, oriunde mă duc în aeroport, mă întâlnesc cu români – înainte nu era aşa. Mi se pare că România s-a transformat enorm în ultimii 10 ani. Ca să fiu cinstit, eu când mă întorc acasă, aproape întotdeauna mă duc la Piatra Neamţ. Aproape întotdeauna sar Bucureştiul sau alte oraşe mari. Aterizez la Bucureşti şi, peste vreo oră, mă sui în avionul de Iaşi şi, apoi, mă duc în Piatra Neamţ, unde avem o cabană între munţi. Acolo e oaza mea de fericire după nebunia de la New York. Acolo stau şi citesc în natură – câini, pisici, brazi în jurul meu. 


Unul dintre rolurile importante în „Neidentificat” îl joacă Vasile Muraru. FOTO: Arhiva Neidentificat

- România e sursa principală de inspiraţie sau aveţi şi alte surse? 


Voi face şi filme din alte surse de inspiraţie. E foarte greu să-ţi programezi care va fi următorul film. Poate îţi vine o idee, creionezi un scenariu, eşti foarte prins de el, dar, de exemplu, poţi să ai probleme cu finanţarea 2-3 ani şi, uneori, se întâmplă să nu mai vrei atât de mult să faci filmul respectiv. Deci, nu se ştie niciodată ce se poate întâmpla. Eu acum lucrez la ultimul film din trilogie, dar poate când ajung la New York, am o idee extraordinară şi fac un alt film înainte să termin trilogia. Nu ştii niciodată ce se va întâmpla. 


Când fac un film, încerc să mă dedublez într-un fel şi încerc să gândesc cum va reacţiona publicul. Asta nu înseamnă că vreau să fac un film comercial. Eu vreau să fac un film în care publicul simte, un film de care publicul să fie interesat.

CURICULLUM VITAE

Nume: Bogdan George Apetri Data şi locul naşterii: 2 februarie 1976, Piatra Neamţ, judeţul Neamţ Studiile şi cariera: După ce a terminat studiile la Colegiul Naţional „Petru Rareş“ din Piatra Neamţ, în 1994, a dat admiterea la Facultatea de Drept a Universităţii „Alexandru Ioan Cuza“ din Iaşi.

După absolvire a practicat avocatura în Drept Penal, timp de doi ani.  În 2006 a obţinut diploma cu dublă specializare, Regie de film şi Imagine, la Universitatea Columbia din New York. În acelaşi an a fost finalist naţional la Student Academy Awards.

Filmele sale din timpul studenţiei au obţinut premii la mai multe festivaluri internaţionale de scurtmetraj, precum cele de la Clermont-Ferrand, Rotterdam, Palm Springs, Montreal, Aarhus.  „Periferic“, filmul său de debut în lungmetraj, a fost un succes.

Printre numeroasele premii obţinute pentru acesta, cel mai important este FIPRESCI (n.r. – premiul acordat de Federaţia Internaţională a Criticilor de Film) la Festivalul Internaţional de la Viena. În 2010 a coprodus „3 Backyards“ al regizorului Eric Mendelsohn – care i-a fost profesor –, film care a câştigat Premiul pentru cea mai bună regie la Festivalul Sundance.  În prezent este şi profesor de regie la Universitatea Columbia Locuieşte în: New York, Statele Unite ale Americii


Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *